Moarte și Exil: Grecia declară război Imperiului Otoman

La 9 aprilie 1897, unele trupe grecești au trecut granițele și au intrat în Macedonia, un teritoriu al Imperiului Otoman. Războiul de scurtă durată s-a încheiat cu înfrângerea Greciei. Totuși, susținerea din partea marilor puteri, în special Marea Britanie, a permis Greciei să nu piardă teritorii și să nu plătească despăgubiri. De fapt, ceea ce s-a întâmplat este cea mai bună dovadă că soarta Imperiului Otoman nu mai era în mâinile sale. Iar rezultatul oricărui conflict viitor ar fi fost o luptă pentru onoare. Giesl a afirmat că Türkiye nu mai are „dreptul” de a avea „dreptate”, indicând că acțiunile turcilor sunt fără rezultat.

Războiul greco-otoman din 1897 a avut, ca să spunem așa, un singur rezultat politic: Grecia, care nu a plătit nicio despăgubire de război Imperiului Otoman, chiar dacă a fost învinsă, a obținut un compromis cu privire la Creta. De fapt, ceea ce părea o pedeapsă s-a dovedit a fi o recompensă. Forțați să facă un pas înapoi, grecii și Grecia au acceptat cererile marilor puteri de a se mulțumi cu autonomia, incapabili să își alăture visul național.  Astfel, au trecut de la un posibil câștig la o pierdere.

În urma acestei evoluții, Creta a devenit provincie autonomă la 18 decembrie 1897 sub conducerea prințului grec George, numit guvernator. Mielul a căzut din nou în mâinile lupului. Este inutil să vorbim despre siguranța vieții și a proprietății turcilor. De fapt, câștigătorul primei runde din Creta a fost Grecia și grecii din insulă, în ciuda faptului că s-au opus propunerilor de soluționare ale marilor puteri și apoi le-au acceptat. Este doar o chestiune de timp până la dezintegrarea vastului imperiu, din care se aud deja voci de separare din toate colțurile, și unificarea Cretei cu Grecia. Atenția Greciei era îndreptată în principal spre posibilitatea de a obține teritorii mai mari din Imperiul Otoman. O astfel de ambiție va lua formă mai târziu în aventuri militare în Anatolia, care se preconizau a fi un nou capitol în istoria sa.

Recunoașterea autonomiei ar fi putut să genereze noi incidente și mari probleme. Aceasta a stimulat grupările care aspirau să anexeze insula Creta la Grecia, căutând astfel Enosis. În plus, a dus la intensificarea masacrelor, provocând suferință și strămutarea multor oameni din locuințele lor. În urma acestor evenimente, se estimează că, între 1878 și 1898, aproximativ 175.900 de persoane din insula Creta au fost nevoite să se stabilească în teritoriile otomane din cauza siguranței lor. Aceasta ridică întrebarea despre numărul victimelor. O ilustrare a acestei tragedii este schimbarea semnificativă a structurii demografice de-a lungul anilor, care a dus la o creștere notabilă a numărului de creștini.

Rolul de arbitru jucat de marile puteri în rebeliunea cretană a fost un impuls semnificativ pentru viitoarele mișcări de rebeliune din Imperiul Otoman. Această intervenție a încurajat secesionismul, demonstrând că orice contestare a suveranității otomane putea justifica intervenția europeană. În acest context, atacarea Imperiului Otoman nu mai părea riscantă. Indiferent de rezultat, câștigarea sau pierderea unui conflict nu schimba esențial situația; chiar și în cazul unei înfrângeri, autonomia putea fi obținută.

În aceste circumstanțe, evoluția și rezultatul crizei din Creta au avut un impact pozitiv asupra grupărilor din Macedonia. Astfel, VMRO, Organizația Revoluționară Internă Macedoneană, a profitat de această situație, luând măsuri imediate. Pentru a capta atenția Europei, organizația a inițiat revolta din Blagoevgrad în 1902, urmată de Răscoala de Sfântul Ilie-Schimbarea la Față din 2 august 1903, una dintre cele mai violente rebeliuni din istoria națională. Ținta revoltei au fost musulmanii, cu intenția de a-i angaja în conflict și de a expune problema macedoneană ca un război interreligios în ochii opiniei publice din Occident. De asemenea, atacurile erau menite să stârnească frustrare și disperare printre membrii acestei comunități, determinându-i astfel să părăsească locul de origine.