Moarte și exil: Mișcarea Revoluționară

Dragi ascultători, episodul de săptămâna trecută al emisiunii Moarte și Exil a fost dedicat Războiului Ruso-Turc din 1877–1878 și s-a încheiat cu următoarele cuvinte: "Atât de mult încât, până la sfârșitul lunii iunie 1878, rezistența se întinde de-a lungul munților Rodopi; de la Komotini, Didymóteicho și Sinasos în sud și sud-est; Sevlievo, Loveci, Veliko Tărnovo, Plevna în nord; între Edirne și Marea Neagră în nord-est; și de la Smolean la Samokov și Blagoevgrad în vest. Mai pe scurt, toate teritoriile de la Capul Emine până la Blagoevgrad erau cuprinse de mișcarea revoluționară."

Mișcarea revoluționară, care s-a extins într-o zonă atât de largă, era condusă în Balcanii de Est, întinzându-se de la Capul Emine până la Pasul Șipka, de Yusuf Çavuș. Haci Ismail era responsabil pentru organizarea apărării împotriva rușilor și comitagiilor bulgari în Momcilgrad și Kărgeali, practic în toți Rodopii, inclusiv în Gabrovo și Veles. Zona de la Didymóteicho până la Nevrokop era sub controlul lui Hidayet Pașa, originar din Marea Britanie. În cea mai critică perioadă a luptei, mișcarea revoluționară s-a confruntat cu o problemă majoră. Ca urmare a unor neînțelegeri cu Kara Yusuf, Hidayet Pașa a părăsit rezistența. Cu toate acestea, lupta a continuat.

Numărul revoluționarilor crește considerabil odată cu alăturarea soldaților lui Süleyman Pașa rămași după înfrângerea din ianuarie. Conform lui Tevfik Bıyıklıoğlu, numărul acestora variază între 10 000 și 25 000, în funcție de timp și evoluțiile. Alte surse susțin că această cifră era de aproximativ 35 000. Cu toate acestea, au existat tot mau mulți oameni care nu au putu fi recrutați din cauza lipsei de echipamente.

Cea mai mare problemă a luptătorilor din Rodopi este lipsa de arme și muniții. Această deficiență reprezintă o problemă majoră, mai ales într-o perioadă de confruntări sângeroase cu puternica armată rusă și comitagii bulgari. Soluția urgentă necesară este acoperirea acestui deficit.

Guvernul Provizoriu se adresează Sublimei Porți cerând ajutor. Ei solicită arme și muniții de la Sultanul Abdülhamid al II-lea. Dar fără rost. Temându-se de un posibil război cu Rusia și noul Principat al Bulgariei, sultanul nu a putut oferi niciun ajutor turcilor din Rodopi.

Revoluționarii încearcă să rezolve problema și pe cale diplomatică, prin negocieri. Ei apelează mai întâi la comandantul armatelor ruse, Marele Duce Nicolae, cerându-i să pună capăt atrocităților. Cererile lor sunt ignorate, iar emisarii trimiși înapoi sunt uciși de comitagii bulgari. Cu toate acestea, revoluționarii sunt hotărâți să rezolve problema și să o aducă în atenția opiniei publice internaționale.

În data de 16 mai 1878, ei au trimis un memorandum ambasadelor guvernelor semnatare ale Tratatului de la Paris, presei și Sublimei Porți din Istanbul, descriind situația din regiune. Memorandumul, purtând sigiliul "Guvernului Provizoriu", prezenta motivele luptei lor și solicita o nouă înțelegere care să înlocuiască Tratatul de la San Stefano.

"Statele europene sunt obligate să întrebe de ce poporul pe care îl conducem temporar a luat armele. Noi nu ne-am răsculat împotriva niciunei persoane. Scopul nostru este de a ne proteja proprietatea, viața și onoarea. Nu ne-am revoltat împotriva niciunui guvern legitim, ci ne protejăm drepturile prin exercitarea drepturilor noastre cele mai naturale. Tratatul de la San Stefano este nul și neavenit dacă nu este ratificat de semnatarii Tratatului de la Paris. Tratatul de la San Stefano trebuie să fie înlocuit cu unul nou. Crimele comise de bulgari sunt prea mari pentru a putea fi descrise. Nu putem accepta ca o forță armată să se apropie de avanposturile noastre. Locuitorii din regiunea noastră sunt în întregime turci și musulmani, alți o sută de mii de imigranți musulmani s-au refugiat aici, printre noi,” se afirma în acest memorandum.

În memorandumul, care purta și semnăturile deputaților poporului, ale membrilor consiliului sătesc și ale administratorilor, erau dezvăluite atrocitățile comise de armata rusă și de comitagii bulgari. Totodată se afirma că ei nu vor recunoaște nicio altă suveranitate decât suveranitatea otomană, subliniindu-se că ei vor lupta până la ultima picătură de sânge dacă va fi necesar în acest scop.

Statele europene au urmărit îndeaproape lupta acestui guvern, înființat sub conducerea lui Ahmet Aga, împotriva ocupației ruse și a atacurilor comitagiilor, precum și evoluțiile din regiune. Primele care au reacționat la acest memorandum au fost ambasadele Marii Britanii și Franței.

O comisie internațională a fost înființată imediat pentru a asculta plângerile populației din Rodopi și pentru a analiza situația la fața locului. Misiunile diplomatice au trimis telegrame guvernelor lor, relevând situația din Rodopi. Rapoartele diplomatice arătau că în regiune se aflau peste 100 000 de refugiați și că populația musulmană era amenințată cu exterminarea de către ruși și comitagii. Cererea guvernului din Rodopi coincidea, de asemenea, cu interesele germanilor de a frâna Rusia în regiune. Astfel, în principal, Germania și Anglia, au forțat Rusia să încheie un nou tratat pentru a atrage atenția asupra atacurilor din Rodopi și pentru a îmbunătăți situația. La 13 iulie 1878, se semnează Tratatul de la Berlin, în urma unei conferințe organizate de Bismarck, care își asumă rolul de "mediator onest". Toată lumea este mulțumită de tratat, cu excepția Rusiei și a Principatului Bulgariei.