Moarte şi exil: Prin ce au trecut turcii în exil

„În euforia revoltei cu bucuria de a-și vedea foștii stăpâni înfrânți, turcii, uneori, erau uciși imediat (după evoluția situației, fără premeditare), dar cel mai adesea crimele erau premeditate și comise cu sânge rece. În orașe, întreaga populație turcă era adunată, dirijată spre un loc potrivit și masacrată acolo”. 

În același mod, relatarea lui Phillips a evenimentelor din Tripolis ne îndeamnă să reflectăm asupra impactului pe care îl pot avea rasismul și ura asupra unei persoane: „Timp de trei zile, bieții coloniști (turci) au fost supuși lăcomiei și cruzimii unei mulțimi de sălbatici. Nici sexul, nici vârsta nu au fost cruțate. Chiar și femeile, și copiii au fost torturați înainte de a fi uciși. Amploarea măcelului a fost atât de mare încât chiar liderul mulțimii Theodoros Kolokotronis, însuși a spus că atunci când a intrat în oraș, pornind de la poarta de sus a cetății, picioarele calului său nu au atins pământul. Traseul de celebrare a triumfului pe care a înaintat era pavat cu cadavre. După ce au trecut două zile, nenorociții musulmani supraviețuitori, aproximativ două mii de oameni de toate vârstele și sexele, majoritatea femei și copii, au fost adunați cu brutalitate și duși la un pârâu din munții din apropiere, unde au fost măcelăriți ca niște oi”.

De fapt, nu numai grecii sunt responsabili pentru aceste masacre. Guvernele occidentale, care le-au oferit tot felul de sprijin, precum și intelectualii, soldații și oamenii obișnuiți, care au participat în mod voluntar la acest război, sunt la fel de responsabili pentru masacre ca și ei. În timpul revoltei grecești din Peloponez, numeroase țări europene, în special Anglia, au organizat acțiuni de susținere a revoltei. Independența Greciei și opresiunea otomană au fost exagerate. În America și în Europa s-au format comitete pentru a colecta bani și a aduna voluntari. Susținătorii grecilor și voluntarii s-au adunat în Peloponez pentru a lua parte la războiul de independență.

Ali Fuat Örenç descrie evenimentele în felul următor: „Primii voluntari, care au sosit, au participat la asediul Tripoli alături de forțele lui Dumitru Ipsilanti. În ultimele etape ale rebeliunii, simpatia pentru greci a crescut rapid în întreaga Europă. Admirația față de eleni a atins apogeul. În toată Europa au fost înființate comitete de prietenie elenă. Printre cei care au devenit membri ai comitetelor și au călătorit în Peloponez s-au numărat persoane celebre, precum colonelul Fabvier, care a servit în armata lui Napoleon, Richard Church și poetul englez, Lord Byron. Germanii au organizat chiar și o unitate specială de voluntari cu scopul de a lupta pentru religie și libertate alături de greci. În America, interesul pentru revolta grecilor creștea rapid. Se făceau comparații între această revoltă și revoluția americană. În marile orașe, precum New York, se strângeau donații în bani și muniții, care erau trimise în Peloponez împreună cu voluntarii. Unul dintre cei mai cunoscuți dintre acești voluntari a fost George Finlay, care a scris o carte despre istoria Greciei”.

Atacurile și masacrele din Peloponez au provocat o mare indignare în rândul administrației otomane și al poporului turc. Guvernul otoman a reacționat imediat și violent la atrocitățile comise în Peloponez. Patriarhul, care nu a condamnat masacrul și alte câteva persoane, despre care s-a constatat că au sprijinit indirect revolta prin faptul că aveau reprezentanți în conducerea Societății Frăției („Philiki Etaireia”), organizatoarea revoltei, au fost executați la ușa patriarhiei. Unul dintre motivele execuției a fost acela de a intimida minoritățile, care au colaborat cu marile puteri și cu puterile imperialiste ce doreau să le folosească pe plan politic. Populația greacă din provincia Aydın și din insula Chios a fost, de asemenea, supusă unor măsuri dure. Mai mult, unii membri ai comunității turcești i-au atacat pe grecii de acolo din cauza masacrelor din Peloponez. Rebelii au fost mulțumiți de aceste evoluții. Semințele de ură pe care le-au semănat între comunități dăduseră în sfârșit roada. Ura a generat ură și masacrul a generat masacru.

Se estimează că aproximativ 25 de mii de musulmani, adică turci, trăiau în Peloponez înainte de revoltă. Potrivit istoricului Finlay, această cifră era aproximativ 20 de mii. Pe de altă parte, Dimitris Lithoxoos, în articolul său din ziarul NEA ANATOLI din 31 octombrie 2000, intitulat „Partea întunecată a anului 1821, genocidul musulmanilor”, indică cifra ca fiind de 63 de mii 813. Marea majoritate a acestor oameni trăiau în mod dispersat și se ocupau cu agricultura. Prin urmare, le lipseau chiar și mijloacele de autoapărare. În plus, este dificil să se asigure securitatea persoanelor, care trăiesc într-o astfel de stare dezorganizată. Mai presus de toate, nimeni nu și-ar fi imaginat vreodată că oamenii, care au trăit unul lângă altul până mai ieri, ar fi capabili de o asemenea teroare unii împotriva altora și că s-ar putea comporta atât de crud și brutal. Totuși, ceea ce este inimaginabil și incredibil devine realitate, rezultând într-o astfel de imagine. În Peloponez, în Serbia și în Principatele Dunărene, revoltele și răscoalele nu au încetat niciodată. Una începea înainte ca cealaltă să se termine.