Moarte și Exil: Lupta politică între turci și Occident

... „De fapt, apariția turcilor ca putere politică în geografia anatoliană, turcii fiind purtătorii drapelului Islamului, în consecință a implicat o LUPTĂ POLITICĂ ÎNTRE TURCI ȘI OCCIDENT”.    

În fine, aceasta era mai degrabă o chestiune de interes economic decât politic. Chestiunea Orientală, pe de altă parte, nu este altceva decât o denumire magică pentru conflictul dintre creștini și musulmani și nu este altceva decât obținerea sprijinului unor mase mari de oameni prin direcționarea lor către un anumit scop. În fine, nu este altceva decât exploatarea și manipularea problemelor interne cu probleme externe. Între timp, bineînțeles, ținta sunt turcii, care se află în cel mai apropiat punct al Occidentului și care au reprezentat o amenințare constantă pentru Europa în ultimele 5 secole. La urma urmei, esența Chestiunii Orientale nu este oare remodelarea Orientului în bucăți mici, în conformitate cu interesele Occidentului?

Principala țintă în Chestiunea Orientală sunt turcii. În special, în Războiul ruso-turc, în Războiul Balcanic și în Primul Război Mondial, întregul obiectiv a fost întotdeauna acela de a-i alunga pe turci din Europa. Potrivit lui Lloyd George, „turcii au stat în Europa timp de secole și au cauzat întotdeauna probleme europenilor. Ei nu au putut deveni niciodată europeni; nu s-au adaptat civilizației europene. Ei au provocat întotdeauna război. Ar fi optimist să ne așteptăm ca turcii să își schimbe comportamentul”. Imperialismul nu abandonează acest punct de vedere doar la nivelul gândirii, făcând tot posibilul să îl pună în practică. În cele din urmă, a încercat să realizeze acest obiectiv prin utilizarea Greciei, dar a fost frustrat și în acest sens.

De fapt, Talat Pașa oferă cel mai bun răspuns la Chestiunea Orientală, atât și din perspectiva celor trăite la un secol după ce evenimentul a fost acceptat ca termen politic: „Chestiunea Orientală nu este o chestiune de umanitate și creștinism, așa cum este prezentată, ci mai degrabă o chestiune de ură și de interes. Intervențiile în afacerile interne ale statului turc se bazează întotdeauna pe acest lucru. Într-adevăr, este o îndrăzneală de a susține că statul turc a reușit să instituie o administrație uniformă, care să asigure un tratament bun pentru toți supușii săi, inclusiv pentru turci. Cu toate acestea, ar fi incorect de a atribui vina în această privință doar turcilor. Deși atrocitățile comise de ruși împotriva evreilor, musulmanilor și chiar a creștinilor, care se opuneau țarismului, au stârnit sentimente de umanitate, diplomații umanitari ai Europei nu au îndrăznit să spună nici cel mai mic cuvânt despre acest lucru. Ei știau că cea mai mică plângere împotriva Rusiei ar fi dus la război; prin urmare, au preferat să tacă. Franța, care se pretindea a fi protectoarea libertății și a publicat Declarația drepturilor omului, nu s-a jenat să ofere tot felul de ajutoare țarismului brutal și obscurantist. După 1871, a încheiat chiar o alianță cu acest stat tiranic. Trebuia să fie creată o uniune puternică împotriva Germaniei. Tirania țarismului a fost astfel întărită. S-au închis ochii la obstacolele Rusiei împotriva încercărilor de reformă turcești. Reformele turcilor în mod special nu au fost niciodată dorite. Reformele menționate în tratate, în esența lor nu erau altceva decât intervenții. Progresul și reforma în conducerea unui stat sunt condiționate de independența sa politică și economică”.

Rusia trebuie să coboare în mările calde pentru a urmări obiective mai mărețe și pentru a-și realiza visele. Cu toate acestea, chiar în acest moment, există o mare putere precum Imperiul Otoman, care a făcut Europa să tremure în ultimele 4 secole, chiar dacă este mai slab decât în trecut. Rusia își folosește toate atuurile pentru a-și atinge ținta. Pe de o parte, face tot posibilul să distrugă Imperiul Otoman prin război direct, iar pe de altă parte, încurajează pentru revoltă grupurile ortodoxe din Balcani, în special slavii.

În realitate, prin această mișcare, Rusia și-a consolidat și mai mult poziția, pe care o obținuse deja prin Tratatul de la Küçük Kaynarca din 1774. Cu toate acestea, alte țări nu s-au simțit confortabil cu această evoluție. Pentru că debarcarea acestei țări în Mediterană însemna că interesele Angliei și ale Franței vor fi lezate. Prin urmare, ambele țări au luat măsuri pentru a împiedica Rusia în Balcani. Și-au sporit activitățile asupra societăților din Balcani, în conformitate cu propriile lor obiective și interese. De acum încolo, Balcanii, pe lângă faptul că făceau parte din Imperiul Otoman, devenise și o zonă în care marile puteri se luptă pentru suveranitate și influență. Fiecare țară căuta să creeze un stătuleț în subordinea sa.