Găgăuzii: ”Popor turcic creștin” între două lumi

O scurtă istorie a găgăuzilor, un popor turcic, în principal, creștin ortodox din Balcani.

Găgăuzii, un popor turcic creștin ortodox, trăiesc în Balcani de sute de ani, reușind să-și păstreze limba și cultura.

Astăzi, acest popor uni ocupă o poziție unică între lumile turcică, europeană, musulmană și ortodoxă.

Cu o populație de aproximativ 250 000 de locuitori, găgăuzii locuiesc în principal în Unitatea Teritorială Autonomă Găgăuzia (UTA Găgăuzia) din Moldova, unde găgăuza este limba oficială alături de rusa și moldoveneasca.

Marile comunități găgăuze se află în Ucraina, Rusia și Europa. Mulți dintre găgăuzi s-au mutat și în Turcia, cu care oamenii din Găgăuzia au stabilit relații strânse.

Istoria

Cea mai larg acceptată ipoteză despre originile poporului găgăuz sugerează că aceștia ar fi descendenți ai popoarelor turcice precum pecenegii, cumanii și uzii, cunoscuți în sursele rusești ca „torci”, care au venit în Balcani prin coasta nordică a Mării Negre.

Pe baza acestei teorii, cele mai apropiate popoare de găgăuzi ar fi tătarii din Crimeea și nogaiii, precum și tătarii lituanieni, toți descendenți ai așa-numitului grup „nordic” al popoarelor turcice ai căror strămoși au fost în principal triburile nomade Oghuz și Kipchak.

Limba găgăuză aparține familiei Oghuz, cele mai apropiate rude lingvistice ale căreia sunt turca, azeră și dialectul Yaliboylu al tătarilor din Crimeea.

Astfel, chiar și în rândul popoarelor turcice, găgăuzii sunt o punte între turcii „sudici” ai Anatoliei și Caucazului de Sud și turcii „nordici” din zona Mării Negre de nord, nordul Caucazului și din regiunea Volga inferioară.

Așezarea din Dobrogea

Regiunea Dobrogea, care astăzi cuprinde regiunea între nord-estul Bulgariei și sud-estul României, este considerată în general prima zonă de așezare a găgăuzilor.

Deși etnonimul „Găgăuz” a apărut pentru prima dată în secolul al XIX-lea, secolul al XIII-lea este considerat drept perioada de formare a populației turco-creștine în Dobrogea și Tracia de Nord.

Un secol mai târziu sub conducerea unui creștin vorbitor de o limbă turcică de origine Kipchak, Balik Bey, a fost format un Principat bulgar independent, Karvuna, în nord-estul Bulgariei de astăzi.

În secolul al XIV-lea, când regiunea Dobrogea a devenit o parte a statului otoman, găgăuzii au devenit și ei supuși otomani.

Conform statisticilor otomane din 1597, acești „turci creștini” constituiau majoritatea populației, în timp ce nu existau bulgari.

Asta înseamnă că în acea perioadă, Varna, un oraș de câteva mii de locuitori, era un oraș găgăuz.

La sfârșitul secolului al XVIII-lea și începutul secolului al XIX-lea creșterea treptată a influenței Imperiului Rus asupra Balcanilor a fost însoțită de slăbirea statului otoman.

Combinată cu neliniștea atât a populație creștine, cât și a cei musulmane, Rusia a cerut strămutarea acestora în regiunile de pe coasta de nord a Mării Negre, care fuseseră părăsite de Hoardele Nogai.

Autoritățile ruse au oferit bulgarilor și găgăuzilor, pe care îi considerau bulgari „turcizați” în Imperiul Rus (mai corect ar fi să numim acest fenomen „returcizare”), zone favorabile de locuit în apropiere de Melitopol și în Basarabia, în zilele noastre Europa de Est.

Deși strămutarea găgăuzilor a început în secolul al XVIII-lea, procesul a atins apogeul după războiul ruso-turc din 1806-1812. După război a avut loc un schimb de populație neobișnuit: nogaiii din Budjak au fost transferați în Dobrogea, iar găgăuzii s-au stabilit în locul lor.

Găgăuzii au ținut minte acest fapt și au păstrat patrimoniul nogai al satelor lor și mențin relații calde cu nogaii până în prezent. Ei publică cărți despre moștenirea nogai din Budjak și invită reprezentanți ai comunității Nogai la evenimente legate de istoria Basarabiei.

Găgăuzii care nu au emigrat în Basarabia au fost împărțiți mai târziu între România și Bulgaria în granițele Dobrogei istorice. Alții au fost strămutați în Imperiul Rus după războiul ruso-turc din 1877-1878 și până în 1917.

Statalitatea găgăuză

Găgăuzii s-au stabilit în sudul Moldovei de astăzi, în regiunea Budjak, care a devenit centrul mișcării lor naționale.

După Prima Revoluție Rusă din 1905, găgăuzii au format pentru scurt timp Republica autonomă Comrat după o revoltă țărănească din ianuarie 1906.

La 10 ianuarie 1906, un corespondent al ziarului Russkoe Slovo scria: „Parohia Comrat cu o populație de 10 mii de locuitori este în mâinile rebelilor. Se declară autonomia. Guvernul este destituit și autoritățile sunt arestate. Dragonii sunt lipsiți de putere. Vice-guvernatorul, care a plecat ieri, cere trimiterea celei de-a doua escadrile”.

Una dintre revendicările rebelilor a fost ca limba găgăuză să fie predată în instituțiile de învățământ.

Găgăuzii au luat parte și la revoluția din 1917 și au încercat să obțină din nou autonomia. În decembrie 1917, Consiliul Deputaților Muncitorilor, Soldaților și Țăranilor din Chișinău a discutat despre crearea unei Republici Găgăuze -Budjak. Inițiativa nu a avut succes.

După Primul Război Mondial, Basarabia a fost o parte a României până când a devenit parte a URSS în 1940.

Dar găgăuzii nu au primit autonomie în cadrul URSS. Așezările găgăuze au devenit parte a RSS Moldovenești și au fost împărțite între teritoriile Congaz, Comrat, Ceadîr-Lunga și parțial Vulcănești ale Republicii Sovietice.

Și, deși găgăuzii nu au obținut autonomie în perioada sovietică, comunitățile și-au dezvoltat activ limba și cultura. Au creat un alfabet bazat pe alfabetul chirilic, au publicat dicționare, manuale și cărți și au format formații muzicale și trupe de teatru.

În 1988 activiștii găgăuzi au creat mișcarea „Gagauz Halki” („Poporul găgăuz”) și au decis să stabilească autonomia Găgăuză în Moldova cu capitala Comrat.

În august 1990, Găgăuzia și-a declarat independența la Comrat, dar guvernul moldovean a anulat această declarație și chiar a organizat un marș al naționaliștilor moldoveni în orașele găgăuze însoțiți de unități de poliție, cunoscut sub numele de „Marșul spre Găgăuzia”.

Acest lucru i-a determinat pe găgăuzi să se opună activ autorităților de la Chișinău.

Locuitorii satelor găgăuze au început să se mobilizeze, înarmându-se cu bare de oțel și alte obiecte pentru a-și apăra așezările.

Găgăuzia a fost sprijinită de Transnistria, care a trimis voluntari pentru a-i ajuta. Problema a fost rezolvată pe 29 și 30 octombrie: în schimbul retragerii voluntarilor transnistreni, Chișinăul i-a retras pe naționaliștii moldoveni de la Comrat.

La 31 octombrie 1990 a avut loc o sesiune organizatorică a Sovietului Suprem al Republicii Găgăuze, care a fost pasul fondator al autonomiei Găgăuze moderne: Republica Găgăuzia nerecunoscută a existat din 1990 până în 1994.

Apoi, Parlamentul Republicii Moldova a adoptat legea cu privire la statutul juridic special al Găgăuziei în 1994. A fost înființată Unitatea Teritorială Autonomă Găgăuzia, Gagauz Yeri, formată din trei orașe și 27 de sate.

Astăzi, acest popor unic are potențialul de a deveni un jucător-cheie în diplomația publică atât în ​​rândul acestor grupuri în special, cât și în dialogul între comunități și între religii din întreaga lume.

Autor:  Alim Makhsutov  

The Gagauz: 'Christian Turks' between two worlds (trtworld.com)

Disclaimer: Punctele de vedere exprimate de autori nu reflectă neapărat opiniile, punctele de vedere și politicile editoriale ale TRT World.